Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Eu am văzut mereu in Lost, un film despre alegeri. Alegerile pe care le facem zi de zi. Alegerile pe care le fac alţii zi de zi şi care ne inluenţează în modul cel mai direct cu putinţă sau în mod indirect prin efectele actelor lor asupra noastră. Am început să văd dincolo doar de alegerile mele şi să înţeleg că şi alegerile pe care le fac ceilalţi au o influenţă asupra mea. Am căutat să meditez, să văd cât din ceea ce sunt acum, revine alegerilor pe care le-am făcut eu şi cât alegerilor făcute de alţii. Şi m-am descoperit mic. O frunză în bătaia vânturilor create de alegerile celorlalţi. Nu m-am opus niciodată căutând să creez o armonie acolo unde începuse haosul. Dar am descoperit că ceea ce făceam nu era decât să încep să fiu în armonie cu haosul. M-am minţit de multe ori că altfel nu s-a putut, doar pentru a-mi justifica acte şi alegeri pe care acum le regret.

Dar asta este partea cea bună. Atunci când regreţi o alegere făcută în trecut, un mod de viaţă, un act sau ceva similar înseamnă că ai înţeles. înseamnă că încerci să te detaşezi de ceva pe care deja l-ai categorisit ca fiind rău sau nociv pentru propria persoană. Dar ce se întâmplă cu acelea pe care nu le poţi categorisi astfel? Ce se întâmplă cu acele alegeri virtuale la care te-ai gândit, dar nu le-ai făcut niciodată? Nimic nu este mai grea decât indoiala. Îndoiala că ar fi trebuit să procedezi altfel. Îndoiala că ar fi trebui să spui ceva ce nu ai avut curajul.

Să ne-avîntăm în infinit…
Sondînd superba înălţime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaş rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

O, suflet, duh ales şi pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să-ţi rupi cătuşi de vizuină;
Deci, lasă-ţi corpul, beci obscur,
Şi vino în eternul pur,
Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm
De-a fericirii plinătate!
În drum de-o fi vreo greutate,
Găsi-vom, totuşi, ce sperăm;
Căci vom putea ca să gustăm
A liniştei singurătate.

Şi vom dezveli deodată
Eterne taine, mult profunde,
Ce infinitul le ascunde
Acestei lumi, ce-n van le cată;
Şi vom zîmbi, ca de-o erată,
De-a lumii cunoştinţe scunde!

Al nostru ochi descoperi-va
Reala faţă-a tot ce este
Şi printr-o vrajă, ca-n poveste,
Tot universul lămuri-şi-va
Secretul, care-atunci vorbi-va
Din fir a păr – măreaţă veste;

Iar adevăr, frumos şi bine,
Făr-a răni cu-a lor prezenţă,
Ne-or apărea chiar în esenţă,
Cu străluciri de tot senine;
O, suflet, fericiri divine
Ne-or copleşi prin excelenţă!

O, sfînt deliciu, voluptate!
Să contemplăm esenţa pură
Şi-a tale taine, o, Natură,
Şi frumuseţi abia visate!
E o supremă voluptate,
Al cărei dor e o tortură.

Ah, ce tortură negrăită! -
Tu, suflete nemuritor,
Ai vrea să te înalţi în zbor
Spre bolta cea nemărginită;
Dar nu poţi – caznă negrăită!
Să scapi de corpul tîrîtor.

Zadarnic dorul te-nfioară,
Vrînd taine mari să descifrezi;
Să zbori şi dulce să visezi,
Ca un avar l-a sa comoară,
Căci corpul greu te împresoară
Cu lanţul gliei, să cedezi.

Dar să răbdăm. E-o zi anume,
Cînd sufletul se liberează,
Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază,
Senin se-nalţă, ca din spume,
Spre-al său locaş din altă lume
Şi în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranţa-i mare…
Fixat e ceasul cînd ai să treci
Urcînd pe sfintele poteci;
Frumoasa zi – frumos dispare.
O, suflete, spranţa-i mare:
Totul trece… Dumnezeu e-n veci!

(Paris, 16 aprilie 1888)

Ca mai mereu în viaţa mea, lucrurile pe care trebuia să le aflu, le-am aflat în cele mai simple şi mai banale situaţii. Am aflat astfel, la o şuetă, de conferinţele lui Dan Puric de la Ateneul Român, transmise de TVR în fiecare duminică. Subiectele abordate mi-au trezit interesul, deoarece nu mai credeam că în ziua de astazi, în societatea în care trăim, cineva mai poate strânge într-o sală peste două sute de oameni cărora să le vorbească despre iubire. Nimic artificial, nimic pretenţios. Doar o bogată cultură a unui om despre care nu ştiam că are acest minunat dar al vorbirii. Spectatorii sunt vrăjiţi şi intră în jocul artistului. Zâmbesc şi cad pe gânduri. Aplaudă şi devin melancolici. În esenţă un spectacol frumos, un scop nobil (încasările sunt donate pentru refacerea Schitului de la Aiud), idei înălţătoare şi o smulgere lină dintr-un cotidian banal care tinde să ne înghită. Revenirea la realitatea din jurul nostru este dură, dar spectacolul merită din plin să fie urmărit. Dacă vreţi şi altceva în afară de Simona Senzual şi Piticul Porno, căutaţi pe YouTube spectacolele lui Dan Puric de la Ateneu.

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!…

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!…

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!…
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şï zboară cu ele spre cer!…

Revenind la discuţia dintre Iliescu şi acei tineri de “mare viitor succes” pot spune că atunci s-a hotărât soarta principalelor partide politice pe următorii 20 de ani şi a economiei româneşti pe aceeaşi perioadă. La acea masă, ascultând vrăjiţi cuvintele “tătucului” Iliescu se aflau atât Dinu Patriciu, cât şi Călin Popescu Tăriceanu. Acesta din urmă este fiul vitreg al lui Dan Amedeo Lăzărescu, membru fondator al PNL la câteva zile după revoluţie, mason de marcă al României post-revoluţionare şi colaborator al Securităţii pe vremea socialismului (dovezile sunt indubitabile, au fost prezentate în presa anilor 2000 şi nu au fost negate niciodată).

Haideţi acum să lăsăm deoparte discuţia lui Iliescu cu viitorii tineri de succes şi să mergem câteva luni mai încolo. Imediat după alegerile din mai 1990 , s-a produs prima sciziune a PNL, prin înfiinţarea PNL-AT (PNL Aripa Tânăr) în data de 23 iulie 1990, din care făceau parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu, etc. Prezenţa la butoanele puterii ale “tinerilor de succes” infiltraţi de Iliescu nu a întârziat. În aprilie 1991, PNL-AT semnează Carta pentru Reformă și Democrație, intrând în guvernul Roman remaniat (Dinu Patriciu fiind Ministrul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului). Poate că cei tineri nu îşi mai amintesc, dar în acei ani puterea lui Iliescu era ABSOLUTĂ. Nu mişca nimic în ţară fără actul lui de voinţă. Protestatarii din Piaţa Universităţii au fost efectiv spulberaţi de hoardele de mineri chemate de acesta în iunie 1990. Primul Ministru Petre Roman, care începuse să manifeste oarece semne de independenţă a fost de asemenea răsturnat de intervenţia aceloraşi hoarde de mineri în 1991. În tot acest timp, prostimea privea cu optimism la spectacolul democraţiei.

Scuze pentru aceste paranteze, dar erau necesare pentru a argumenta faptul că toate aceste cariere politico-economice de succes au început sub oblăduirea lui Iliescu şi a sistemului pe care acesta l-a pus la punct încă din anii 1990 şi mai ales că toată această fraţietate între PSD şi PNL este foarte firească pentru cei care nu au uitat istoria, şi nu are nimic de-a face cu interesul cetăţeanului de rând.

Revenind la istoria PNL, dupa răsturnarea de către mineri a guvernului Roman (în septembrie 1991), în perioada octombrie 1991 – noiembrie 1992, PNL a participat la guvernare cu FSN sub conducerea independentului Theodor Stolojan. PNL a avut în Guvernul Stolojan 3 miniștri (George Danielescu – Ministrul economiei și finanțelor, Mircea Ionescu-Quintus – Ministrul Justiției și Dan Constantinescu – Ministrul Industriilor) și 7 sub-secretari de stat.
Pentru a contracara puterea tot mai omniprezentă a FSN, la 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democratică din România (CDR), pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianţa Civică și UDMR), precum și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România: Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Istoria acelor ani comsenează că deși a avut succes în cadrul CDR (eu spun că tocmai din acest motiv! ), în aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit scindarea partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal – Convenția Democratică, care a rămas în cadrul alianței. Opțiunea PNL la acea data s-a dovedit o eroare strategică, consecința ei fiind un rezultat sub pragul electoral și rămânerea în afara Parlamentului în intervalul 1992-1996. Ordinul a fost evident venit din partea grupării Iliescu. Putem spune deja că atunci PNL (sub exact acest nume) era deja penetrat. După alegerile din 1996, PNL, revenit în Convenţia Democrată Română a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori şi 27 de deputaţi. Câştigarea alegerilor în 1996 de către Convenţia Democratică – oricât de mult s-au minţit oamenii acelor ani că au reuşit schimbarea comuniştilor – nu a fost decât rezultatul unui calcul politic al grupării Iliescu, care până în 2004 nu a scăpat absolut nici o zi frâiele adevăratei puteri în România. O istorie romanţată a acelor vremuri – o puteţi citi în cartea unui mason pe numele lui Olimpian Ungherea (care totuşi manipulează şi el la greu! ): Clubul Cocoşaţilor, care acreditează ideea – absolut rezonabilă – că Iliescu s-a retras deliberat de la “puterea de la vedere” pentru 4 ani. Pentru a argumenta faptul că gruparea Iliescu a fost – în fapt – în permanenţă la putere nu pot spune decât că în perioada CDR s-au dat cele mai grele lovituri economiei României: Bancorex (peste 5 miliarde de dolari), BTR, Bankoop, Rompetrol (creanţă a statului român în valoare de 85 de milioane de coco, pierdută de acesta şi încasată de noul proprietar Dinu Patriciu (la o săptămână după cumpărarea firmei)), FNI, FNA, BID, BRS, Petromidia, Petrom. Ultimele într-adevăr au avut loc la momentul de confluenţă al schimbării câştigătorilor alegerilor, dar actorii au fost aceiaşi.

Anii 2000-2004 au constituit anii în care aripa Iliescu din cadrul PNL a intrat în conservare timp de patru ani. Totuşi în această perioadă a fost foarte vigilentă şi nu a permis “deraierea” vechii politici de obedienţă faţă de gaşca lui Iliescu. Astfel, Valeriu Stoica (preşedinte al PNL între 18 feb. 2001 şi 24 aug. 2002) şi Theodor Stolojan (24 aug. 2002 – 02 oct 2004) au fost excluşi din partid în 2006 pentru atitudini neprietenoase faţă de partid (în general) şi faţă de conducerea sa (în particular). Aceştia doi au plecat din PNL, formând PLD care, în decembrie 2007 fuzionează cu PDL, denumit înainte PD. Aceste atitudini neprietenoase faţă de partid (în general) şi faţă de conducerea sa (în particular) nu erau decât încercările timide ale unor politicieni de a ieşi de sub înrâurirea unei găşti şi a unui Sistem creat de Ion Iliescu.

Anii 2004-2008, au demonstrat cu prisosinţă două aspecte:
1) PNL a fost calul troian infiltrat de Sistem în cadrul alianţei DA.
2) PNL şi PSD au acţionat din punct de vedere politic ca aliaţi.
Deja a început să se facă lumină, şi tot mai mulţi oameni au început să aibă sentimentul că e ceva necurat cu această conducere a PNL.

Alegerile pentru preşedinte din 2009 au pus în mod evident reflectoarele pe o alianţă veche de aproape 20 de ani ascunsă privirii omului de rând. Acum adevărul a ieşit la suprafaţă în forma sa cea mai nudă. Şi pot să garantez că după trecerea efectelor spălării creierului la care aţi fost supuşi, majoritatea românilor va vedea exact cine le-a urmărit – cât de cât – interesul în această istorie zbuciumată de 2 decenii.

Ceea ce s-a întâmplat în 6 decembrie 2009 în România va rămâne în analele sociologiei dintr-un motiv foarte simplu: o intreagă teorie pusă la punct în ultimii 30 de ani, a marketingului politic, s-a prăbuşit zgomotos sub propria-i greutate, revelând faptul că nu este niciodată suficient doar să execuţi ritualurile marketingului politic după manual. Întotdeauna mai este nevoie şi de ceva în plus. Teoria singură – oricât de bine ar fi aplicată, şi oricâte resurse s-ar consuma pentru aplicarea ei – nu va suplini niciodată prezenţa unui lider carismatic, activ, viu, puternic.

În plus s-a dovedit că nu tot ce este mult… este şi câştigător. Românii au votat în primul rând împotriva manipulării făţişe a televiziunilor. Greşeala flagrantă a manipulatorilor a fost tocmai lipsa oricărei limite de bun simţ a trusturilor mass-media. S-a demonstrat încă o dată că suntem un popor atipic; un popor care nu reacţionează la reţetele de marketing ale consultanţilor de succes americani plătiţi regeşte pentru insuccese răsunătoare.

De aceea, mai mult ca oricând, victoria nu este a lui Traian Băsescu, ci este a românilor care au votat cu el.

Cuvântul “paradigmă” are o istorie aparte. El provine din limba greacă (paradeigma) unde desemna un arhetip sau ideal. Mai târziu, cuvântul a dobândit un cu totul alt înţeles, care este folosit şi astăzi – acela de model, teorie explicativă atotcuprpinzătoare sau principiu care distinge legăturile si opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii.

Thomas Kuhn, în cartea sa “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, arată că ştiinţa nu progresează într-un mod pe care-l considerăm obişnuit, acela de a trece de la un adevăr restrâns, la un adevăr mai larg, mai cuprinzător, ci rămâne fixată, dependentă de o anumită dogmă sau reprezentare – o paradigmă – la care se renunţă cu mare dificultate, iar atunci când se renunţă, ea este imediat înlocuită cu o altă paradigmă. Ca paranteză, cel mai bine se vede acest lucru în teoria economică, care şi astăzi are la bază principiile folosite în fizica mecanicistă, cu toate că la această teorie mecanicistă s-a renunţat de multă vreme, pentru că nu explica cum se cuvine realitatea fizică care ne înconjoară. Aderarea la o astfel de paradigmă incompletă şi nesustenabilă, are concinţele dezastruoase pe care le vedem astăzi în economie.

Ca exemple de astfel de răsturnări de paradigmă în ştiinţă avem următoarele: sistemul lui Copernic (în care soarele era considerat a fi centrul universului) a detronat sistemul lui Ptolemeu (în care Pământul era în centru), iar fizica clasică a lui Newton a fost înlocuită cu fizica cuantică şi relativistă.

Ştiinţa trece prin perioade de conservatorism (numite “normale”) care alternează cu perioade de revoluţie, atunci când numărul erorilor teoriei sau a lucrurilor care nu mai pot fi explicate în interiorul paradigmei creşte foarte mult. Atunci când apar anomalii şi fapte inexplicabile pe care o paradigmă nu le poate cuprinde în mod consistent (nu mai poate oferi explicaţii plauzibile la acestea), atunci când problemele prezente nu le putem rezolva folosind paradigma curentă, viziunea oamenilor asupra realităţii ar trebui să se schimbe, la fel ca şi modul lor de a percepe realitatea, modul de a gândi şi, mai ales, valorile la care aderă aceştia. Însă aceste lucruri se fac foarte greu, deoarece majoritatea oamenilor – similar maimuţelor din experiment – spun că anomaliile apărute reprezintă de fapt, percepţii subiective înşelătoare ale unor oameni anormali (“normali” fiind aceia care acceptă paradigma), luptând împotriva acestora pentru a-i intimida pe ei sau pe eventualii aderenţi, şi încercând prin toate mijloacele să-i facă să rămână în acest program de control şi autoapărare a paradigmei.
Aceşti apărători înverşunaţi ai paradigmei consideră că propria lor supravieţuire individuală este dependentă de supravieţuirea paradigmei. Ei nu îşi pot imagina altceva şi nici nu au curajul să o facă, şi atunci – pentru a apăra paradigma – vor manipula, vor controla societatea, îi vor imprima direcţiile de acţiune, totul pentru a împiedica derapajul culturii, al gândirii umane şi al cadrului social din limitele paradigmei de care ei depind. În numele apărării acesteia, vor ignora, vor ameninţa, vor bagateliza orice tentativă de a face publică vreuna din anomaliile paradigmei.

Acesta este prezentul al cărui martori suntem cu toţii.

Dar să vedem câte sunt adevărate şi câte false şi mai ales dacă percepţia pe care o avem noi despre stat este una corectă, rezultată din fapte/cunoştinţe concrete sau doar una rezultată din educaţia pe care o primim şi din cultura socială ai cărei membrii suntem.

Privind in jurul nostru, constatăm că ne aflăm în mijlocul unui sistem de control şi dominaţie, având ca principal instrument statul, sistem care are la bază frica de anarhie, noţiune asimilată haosului şi lipsei de ordine socială. Acest sistem se perpetuează şi se recrează de-a lungul întregii noastre civilizaţii, prin intermediul educaţiei.

Întregul sistem de educaţie are trei funcţii principale, dintre care transmiterea de cunoştinţe este abia ultima dintre acestea. Prima funcţie a şcolii este – după cum spunea şi Piaget – să îl obişnuiască pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentat la nivelul lui de profesori, comisii de examinare, etc. Cea de-a doua funcţie a sistemului de educaţie este aceea de a transmite pe toate canalele ideea că dacă cineva (oricine, orice organism, instituţie, etc) – o autoritate sau o putere superioară nouă – nu ne domină, nu ne controlează sau nu ne supraveghează, atunci vom cădea în animalitate şi haos. Suntem învăţaţi că trebuie să ne obşnuim cu aceşti CONTROLORI (în fapt nişte manipulatori ai vulgului), dar nu ni se suflă nici un cuvânt despre cine anume îi controlează pe aceşti controlori şi în baza cărui drept acţionează aceştia. De asemenea, nu ştim nimic despre ţintele pe care doresc să le atingem, despre modelul de societate pe care aceştia doresc ca noi să îl construim.

La o analiză atentă observăm că acest model de societate nu este unul al armoniei sociale şi al fericirii noastre. Iar toată această ordine impusă atât suav prin mijloacele manipulării, dar şi brutal prin instrumente de represiune (a se vedea citatul de mai sus), nu reprezintă decât un generator de suferinţe, nedreptate, războaie, cinism, dominare şi exploatare a celui mai slab, decadenţă şi risipă generalizată. Idealul şi obsesia fiecărui om a devenit dorinţa de a deveni mai puternic, de a ajunge cât mai sus pe piramida socială de unde să îi poată controla pe ceilalţi, de unde să poată decide pe cine pedepseşte şi pe cine recompensează. Sistemul se auto-alimentează, devenind un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât printr-o analiză atentă a acestuia.